:)

E plina lumea de fete fara scrupule, ce nu stiu ce e aia demnitate, ce se baga in relatii, ce se vand pe doi bani... nu sunt cuvinte sa descrii astfel de persoane.

Zi de zi avem de a face cu oameni care inca nu au aflat ce inseamna bunatatea, dreptatea si increderea. Sunt oameni ce s-au nascut cu rautatea in sange, insetati de inselaciune si de minciuna ca un diavol de nedreptate. Dar oare acesti oameni se iubesc macar pe ei insisi ? Ma gandesc ca nu iti trebuie o inima sa te iubesti pe tine insuti, dar macar un pic de respect fata de sine trebuie sa ai.

Dar ce tot vorbim noi aici despre respect ? Atunci cand vorbim despre prefacatorie nici nu mai incape vorba de respect. Peste tot in lumea asta dai numai de orgoliu si egocentrism. Pentru ce ? Ca sa fii un « smecher » ? Si sa te prefaci ca lumea-i a ta si tu dirijezi tot ce se intampla ?

Pai cum sta treaba ? Vine un « smecher » d-asta si gaseste un « fraier » (fraier= persoana buna, care poate fi de incredere si pe care te poti baza oricand) si il ademeneste cu vorbe dulci si sfaturi si promisiuni ca poate avea ORICAND incredere in el si etc... « Fraierul » pica in plasa si ii confeseaza toate secretele sale cele mai de pret, fac schimburi de bani, haine, grupurile lor se impreuneaza.. Pana la un moment dat cand « secretele » celor doi nu mai sunt asa « secrete ». Si ce se intampla ? « Fraierul » a picat de ... « fraier ». Urmeaza o serie lunga de discutii intre cei doi, isi aduc reprosuri unuia altuia, se arunca cu vorbe grele, « tu nu ai facut asta » si « trebuia sa » si « nu trebuia sa » isi au locul bine-meritat in convorbire.

Finalul il stie toata lumea. Cei doi ajung sa nu isi mai vorbeasca (nu ca ar fi asta o mare paguba), « smecherul » ameninta si « fraierul » sta in banca sa.

In concluzie, pentru ce atata minciuna ? De ce atata rautate ? PANA CAND atata inselaciune ? Totul depinde de noi...

Eternitate

  

       Cine spune ca din ura nu naste iubire?  Cine spune ca din minciuna nu se naste adevar?

       Sa traim oare intr-o lume in care dragostea nu este permisa? Sa traim oare intr-o      lume necivilizata, nepasatoare si plina de absurditate?  Traim intr-o lume in care iubirea prinde aripi usor, iar totul in jurul ei prinde viata.

      Eram pe o plaja goala. Eu cu tine. Si mai era si marea, acolo-n departare. E apusul soarelui, iar noi ne plimbam prin nisipul fierbinte si lasam marea sa ne atinga. Muzica se aude-n surdina, ca un ecou in vazduh. Soarele ne zambeste satisfacut. Intram in mare. Stam imbratisati si ne lasam purtati de valuri. Visez sau e real? Ceva se intampla si nu stiu ce. De data asta cerul plateste. Valurile se calmeaza, vantul a incetat sa mai bata, muzica s-a oprit.

       Si ploaia isi incepe spectacolul. Taiati!

       Cei doi actori ies din mare, triumfatori. In aplauzele cerului, publicul este in picioare! Protagonistii se dezbraca de secrete se se-ntind pe nisipul auriu. Isi lasa trupurile sa se atinga unul de celalalt, isi dau toata pasiunea, toata credinta, toata dragostea.

       Cand regizorul spune “Sfarsit!”, actorii principali isi strang hainele si pleaca… tot in aplauzele cerului, sub picaturile de ploaie rece. Povestea a ajuns la sfarsit. Ploaia aduce noi dorinte celor doua inimi speriate si mandre. Amandoi incearca sa-si ia zborul!

Impact

Imi doresc sa nu ma caute, sa uite de sufletul meu, sa uite ca am fost persoana care l-a facut cel mai fericit si mi-as mai dorii ca si eu sa uit ca am iubit un barbat inaccesibil pentru mine. Hai sa uitam . Hai sa ne iertam, sa ne spalam pacatele . Sa fim ceea ce nu am fost niciodata: 2 straini .

M-am apucat sa fac ordine, ordine in ganduri. De parca voiam sa sterg orice urma, de oricare ar fi fost ea… de iubire, de minciuna. Asa am facut, am sters urmele. Chiar si amprentele mainilor sale le-am sters de pe corpul meu. In zadar, insa. A mai ramas o pata, pe care insa as fi putut sa o pastrez in taina pana in ultima secunda a vietii mele. A mai ramas o pata in adancul sufletului meu, pe care cu greu o voi putea scoate de acolo. Pozele cu noi le-am ars demult. Amintirile... amintirile nu vor disparea niciodata. Nici macar inlocuindu-le cu altele noi. Vor ramane vesnic lipite de acea pata, aproape ca niste siameze. In adancimea tuturor gandurilor ravasite si in imposibilitatea vreunei sperante, eu am gasit intotdeauna o cale de mijloc. Sunt constienta ca fiecare inceput are si un sfarsit, dar credeam de asemenea ca fiecare problema are si o rezolvare.

Sau poate gresesc ? Mi-ar fi de ajuns un raspuns sa pun capac tuturor nedumeririlor din mintea mea si sa las acea pata sa dispara pentru totdeauna.